Intotdeauna mi-a placut la nebunie sa merg cu trenul. Cu siguranta sentimental e strans legat de ideea de calatorie – asa ca nu prea conteaza daca e tren, masina sau autocar. Dar trenul e mai special. Intelegeti voi. Sau era mai special. Era mai special pana cand trenul Brasov-Bucuresti a inceput sa faca 3, iar mai apoi 4 ore. Inainte de acest moment crucial, treceam oarecum cu vederea conditiile precare pe care preamaritul CFR ni le ofera cu atata caldura si bunavointa. Deasemenea am trecut cu vederea ca trebuia sa si platim pentru conditiile mentionate. Okay. Vagoane slinoase, cu iz de posterioare nespalate cu lunile (care – ca sa vezi – au stat chiar unde imi odihnesc eu posteriorul), de tapiterii imbibate cu praf si alte microorganisme cu nume pe care nu le pot pronunta, care de obicei sunt dispersate inspre caile noastre respiratorii de caldura coclita, caracteristica atat verii cat si iernii. Pentru ca asa e in acceleratul CFR: ori mori de cald vara ori mori de cald iarna.
Nu as fi vrut sa mentionez lipsa prizelor, considerand existenta lor un capriciu. Dar acum ma simt fortata de imprejurari, intrucat mi s-a terminat bateria la laptop, si am inceput sa scriu pe un ambalaj de ciocolata. Cum ciocolata care a locuit in acest ambalaj s-a topit, pixul scrie din 2 in 5 litere (daca postul ajunge pe blog inseamna ca sunt un geniu al descifrarii).
Asa. Inainte ca trenul sa faca 3, respective 4 ore, toate astea erau attenuate de romantismul situatiei: stau, ma uit pe geam si ascult muzica. E singurul moment in care pot sa nu-mi aud gandurile. Dar de cand trenul face 3, respective 4 ore, nu numai ca gandurile mele sunt mai alerte, galagioase si pline de scenario triviale, dar le aud si pe cele ale vecinilor de compartiment. Sa explic, zic: neuronul lor se plictiseste, el, singur singurel acolo, balanganit fiind de miscarea haotica a vagoanelor. Deoarece stapanii lui nu citeste (decat daca-i pitzipoanca din fata mea, care se culturalizeaza cu „Confesiunile unei iubarete”), ei prefera sa vorbeste pi mobil. Tot drumul. Despre orice. Si de la un neuron mic si balanganit bine intr-o cavitate asa mare, ma asteptam ca „orice-ul” sa fie mai limitat (acum scriu pe un bon de droguri. Ce?! Scrie „drugstor” pe el!). Dar nu e. (acum un tanar cu fata de psihopat care mananca grisine se holbeaza tamp la mine. Tanarul mananca grisine, nu psihopatul).
Of. Am uitat de unde am plecat. Am imbatranit de cand merg cu trenul asta. Hai cius, va anunt cand imi amintesc. Oricum se termina bonul de droguri si altul nu mai am.
Filed under: Daily Intellectual Leaks
Din ciclul momente de inalta calitate:
[S. alergand dupa un tantar]
B. [Sprijinind blajin un scaun] Neaaa, n-are cum sa fie tantar. Frate, zboara prea repede. Clar ca e mutant, sau e high .
N-ati inteles? Nu conteaza, mie mi s-a parut foaaarte amuzant.
Pam-pam.
Filed under: Daily Intellectual Leaks
Eu si el.
Eu si el. O poveste epica ce merita spusa la gura sobei in mijloc unei ierni viscolinde din tata in fiu in etc.
Eu si el. Nu mai e nimic de spus. Ma ameteste, imi provoaca furnicaturi pe caile nazale si o senzatie ciudata in stomac.
Eu si el, spray-ul de muste.
Ideea e asa: stateam eu in bucatarie, un loc epic unde nu exista internet, si nici cele tzanshpe milioane de pagini web care stau in calea implinirii mele intelectuale si spirituale. Pentru ca aici, pe aceste plaiuri mioritice, wireless este ca un ciocan de bronz in epoca de piatra. Adica lipseste cu desavarsire.
Si stateam eu asa, cu laptopul meu, lasandu-mi imaginatia sa curga precum un rau de lapte si miere in documentul word cu ceea ce va fi licenta mea, CAND…. o vad: mare, strasnic de carnoasa, cu dungi gri-maronii (sigur de la caca) si plina de par, la randul lui plin de caca. Asadar nu m-am putut abtine sa exclam brusc si cu cea mai desavarsita exaltare: ew!!
And the epic begins. Stau eu si cuget cu paiul in coltul gurii, precum Moromete in Poiana lui Iocan (paiul de la frappe, evident). Sa arunc cu toti adidasii si sandalele dupa ea pana o nimeresc? Sau sa plec de-acasa, poate? Pentru ca de fiecare data cand isi aseza piciorusele-i gingase pe o suprafata plana, sfidand gravitatia, vedeam cum se scurge un mic torent de caca. In my mind.
Atunci mi-a venit ea, ideea, si i-am spus pe un ton amenintator si taios: “not in MY kitchen, you shit-eating-and-despicably-filthy-fly-egg-on-my-food-pooping creature!” Si am scos spray-ul cu un gest amplu, dar calculat.
Ne-am privit ochi in ochi pentru o fractiune de secunda, si am inceput sa alerg dupa ea prin vasta bucatarie de bloc cu 8 etaje. Si-am dat cu spray, si-am dat, si-am dat, si-am dat, pret de 7 mari si 7 tari.
Dupa 30 de secunde mi-am dat seama ca bestia paroasa nu are nimic, iar eu incepusem sa vad mai multe muste decat erau. Ca era doar una (dar parea si mai mare de la caca, sunt sigura). Si atunci am luat si un adidas. Da-i cu spray, da-i cu adidasu’, da-i cu spray, da-i cu adidasu’.
Si cand era gafaiala in toi, poc! Pica magaoaia gramada intr-o baţaiala ciudata, de zici ca dansa pe tektonik. Si cu un gest plin de gratie am intins-o pe un metro patrat.
Pam-pam.
Si acum cine-o strange?
P.S. N-am putut sa ii fac poze de ameteala, dar am facut un desen 
Filed under: Farame din mine
Si trece pe langa mine. Totul este format din linii orizontale care se indreapta cu repeziciune spre mine. Ca niste ace care urmeaza sa ma impunga. Dar trec pe langa foaia de sticla ce desparte lumea mea – statica – de lumea cealalta, ce e intr-o perpetua miscare. Si alearga spre trecut. Si raman acolo. Ca orice altceva ce am intalnit, intalnesc si voi intalni.
Eu stau, iar liniile orizontale trec. Uneori mai repede, alteori incet, si mai incet, si mai incet… si se opresc. E o statie. Ca mai apoi sa se clinteasca din loc, iar dintr-o mare de puncte ce formeaza lumea, sa devina linii viu colorate din nou. Pentru lumea de dincolo de sticla eu sunt acele puncte ce devin linii, eu sunt lumea intr-o continua miscare. As putea sa-mi petrec viata intr-un compartiment de tren, pe scaunul de la geam. Totul face mai mult sens acolo. Totul e o liniste care trece prin mine.
Filed under: Farame din mine
Azi am avut cei mai multi cai putere sub mine, din toata istoria existentei mele. Si da, mi-a placut. Si nu, nu sufar de teribilism cronic, proiectat din pubertate in prezent. E foarte stupid. Esti inchis intr-o cusca de fiare, pe 4 roti actionate de 300 cp inchisi sub capota, care te pot duce oriunde la cea mai mica eroare. Chiar si in alt individ dintr-o alta masina, care se bucura la fel de mult de inexplicabilele senzatii de relaxare si libertate, ambele sentimente bazate pe supradoza de adrenalina.
Libertate intr-o cusca de fiare. Si las geamul deschis, pentru ca simt si mai intens cum trec kilometrii pe sub si pe langa mine. Si ce e cel mai bizar e ca aud cum urla motorul, simt aerul cum ma biciuieste pe fata si imi fac ochii sa lacrimeze, si stiu ca intr-o fractiune de secunda poti sa devin un morman de fiare contorsonate, infipt intr-un stalp/gard/alt idiot care conduce cam prea tare/etc si ca pot muri intr-un mod stupid. Dar in acel moment, coplesita fiind de tot ce se intampla, chiar ma simt impacata cu situatia. Chiar e ok. E foarte ok. Pe moment, cel putin.
P.S. Well. Si uite-asa, statistic vorbind, moare un mare procent din tinerii din ziua de azi. Se numeste selectie naturala. Survival of the fittest. And it works for the best.
Filed under: Daily Intellectual Leaks
S-a dus idolul meu din copilarie. Duse sunt vremurile cand dansam pe piesele Michael Jackson, tzache fiind, si faceam intrecere cu prietenii “care-l iubeste mai tare pe Michael”. Lameish. Intre timp am mai crescut, si-mi dau seama ca da, eram indreptatiti sa facem asta. Complet absurd, dar chiar stiam noi ce stiam!
Si a murit, ma. Incredibil. Chiar de ziua mea, chiar la ora la care m-am nascut eu. Asa ca sarbatorirea a fost oarecum bitter-sweet, am baut si jucat septica in “Niste Domni si Fiii” pe ritmuri de “Bad”, “Smooth Criminal”, “Thriller”, “Beat It” s-altele.
P.S. Nu, nu-mi pasa daca chiar a molestat copii. Nici daca chiar a fost cu capul si si-a facut enshpe mii de operatii sa devina alb sau daca a suferit de vitiligo, lupus si ce boli similare mai exista. Si da, va consider mici excremente umane pe cei care afirmati chestii de genul “da ba, o fi fost un geniu al muzicii si dansului, da’ era pedofil”. Cacat. Si chiar daca e adevarat – geniile au vicii 
Filed under: Fuuuun
Na, c-am facut-o si pe asta. Din nou. Si chiar am facu-o bine (noi mai putin, ei mai mult)
N-are sens ce zic, asa-i?
Am ajuns la Romexpo. Caldura mare, monsher, caldura mare. Si mult soare. Prea mult soare. Dar no, toate astea s-au inmultit cu O (da, zero) pentru ca urmau Placebo. Da, chiar ei. Intr-o varianta umpic schimbata, dar no, atata vreme cat Molko si Stefan au ramas, inca mai fac sens.
Ah, am uitat de oamenii (mult) prea inalti, care au stat toti in fata noastra. Dar ne-am facut loc, fiecare in felul lui. Si inca ceva: eu as vinde biletele in functie de inaltime. Esti inalt? Avem un loc speshial pentru tine in spate. Ah, vrei in fata? Stai in genunchi. Saaau poti oricand sa-ti tai picioarele/capul. Dupa preferinte.
Si acum e bucata cu poze si videoclipuri… nu?
Inca una…
Siiii…. ceva ce n-au cantat…
Gata
Filed under: Daily Intellectual Leaks
Imi vine sa scriu ceva. Tot. Doar ca nu stiu cum si de unde sa incep. Sau de ce.
Andra are dreptate – timpul nu exista. Dar stiam asta. Si cu toate acestea… cu toate ca suntem constienti de neexistanta anumitor lucruri, concepte, ce vreti voi, tot le utilizam.Timpul este o limita. Iar limitele nu exista decat in mintile unora. Ati vazut vreodata vreo limita ? Nici eu. Revenind – cum limitele nu exista, iar timpul e o limita – e de la sine inteles ca timpul nu exista.
Asadar, cea mai arzatoare problema, este, totusi, de ce folosim acest cuvant ca si cand ar avea o reprezentare fizica sau metafizica. Bine, acum as putea sa va dau (virtual vorbind) de cap cel mai tare cliseu evah : „este o conventie sociala”. Asa, si? Si folosirea cuvantului „pula” pe post de semn de exclamare putea fi o conventie sociala. Si nu e. Daaaar, in schimb, el ne ajuta in exprimare (pe unii, pe altii…) si fluidizeaza orice conversatie.
E ca un baston. Adica multifunctional. Cand esti mic, poti sa-l calaresti pe post de cal, sau sa fie prietenul tau imaginar (pe baston, evident). Cand cresti putin, poti sa pui piedica babelor de pe scara cu el. Mai cresti putin, ii pui o maciuca de aur in varf, arunci in scarba o blana pe spate si pleci in banbu. Mai cresti, mai cresti, iar cand te intorci din banbu poti sa-ti bati cu el copiii care se uita la filmele tale porno cu necrofili. Si tot asa.
Si timpul e ca un baston. Adica ajutator. Iti ofera suportul tehnic atunci cand le explici copiilor sa se uite la chestia aia mare, rotunda, aurie si cu 3 bete de pe perete, iar cand betele se pun una peste alta la orizontala, atunci sa stinga filmul porno cu necrofili si sa se culce.
Face sens. Nu?
Filed under: Daily Intellectual Leaks | Tags: banc, bere, facebook, licenta, mafia, porci, timp liber, vis
Am timp. Am tot felul de timpuri, de fapt. Timp sa dorm, timp sa mananc, timp sa ies la bere(i), timp sa joc macao pe pedepse in Niste Domni, timp sa imi fac licenta. Dar sa nu exageram.
Ce ziceam? A, da: am timp.
Am timp pentru ca ma trezesc dis-de-dimineata si fac toate astea (evident, mai putin partea cu berile si macao, dar evident ca e de la sine inteles), tocmai pentru a ma apuca de licenta. Si a avea timp.
Dar inainte sa ma apuc de licenta…. ce-ar fiiii sa intru putin pe facebook – ca si-asa am timp. Si chiar daca n-as avea… e absolut necesar sa imi valorific energia acumulata peste noapte, si sa fac niste taskuri la Mafia (eh, am eu o strategie).
Cacat. M-a jefuit unul de 25 de ori. Plm. Jeguri de oameni fara principii. Da’ laas, ca ma duc io la şoping si-mi mai iau vreo 5 chain guns, asa, ca sa-mi treaca supararea.
Dar sa nu exageram.
Acum ma simt ca-n bancul ala cu porcii. Ce-i dupa licenta? Una din diferentele dintre ei, porcii din banc, si mine este ca ei, porcii din banc, au certitudinea Craciunului. Eu, pe de alta parte…. habar n-am: exista, ea, licenta? Sau e doar un vis urat, similar celui de azi noapte, in care umblam prin urbea Bucurestiului cautand sponsoizari…?
No more!!
…dar sa nu exageram.
